« Cu toţii trăim sub acelaşi cer, dar
nu toţi avem acelaşi orizont ». (K. Adenauer)
Pe calea mândriei primul pas este autoaprecierea,
convingerea că eşti cineva, nu un oarecare nimeni. Al doilea pas este îngâmfarea,
adică sentimentul că eşti nu numai cineva, ci cineva foarte important, deosebit
de ceilalţi. Peste toate acestea se clădesc apoi gânduri egoiste, care nu mai
corespund interesului comun.
« Noi nu suntem ca ceilalți »! Se
burzuluiesc intolerant unii colegi supăraţi că cineva are o altă opinie,
considerând că cei care nu gândesc ca ei (şi în consecinţă nu
vorbesc ca ei), sunt de neiertat. Şi poate nu ar fi un capăt de ţară dacă supărarea
acestora ar fi pasageră, legată de o nemulţumire oarecare, care trece. Dar nu!
Nemulţumirea lor nu este oarecare, ci una de fond: a fost încălcată cutuma ne-crâcnirii supuse. Şi ştiţi
ce-i culmea? Burzuluiala lor nemulţumită este chiar sinceră! Şi de aceea cu atât
mai primejdioasă pentru democraţia internă și mai păguboasa pentru interesele
noastre decât acţiunile « agenturilor » şi « infiltraţilor »
care « dislocă « din interior unitatea luptei sindicale.
O fi oare posibil ca astfel de oameni să determine
sau chiar să producă erori de tactică impardonabile în bătălia sindicală?
Cei care se admiră singuri convinşi că sunt ireproșabili,
că nu au nici un neajuns, că deja au făcut mult, prea mult, chiar sunt convinşi
că « marea mută », filialele SCMD « doar au stat şi au privit la munca lor »? Poate au exagerat,
zicem noi ceilalţi şi îşi vor da seama de asta, revenind la gânduri bune.
Dar exista
oare dorința de a se corecta? Sau numai ideea că au greşit şi
trebuie să devină mai buni reprezintă deja, o jignire?
O fi bine când unii dintre noi nu-și conştientizează
defectele, când îşi minimalizează vinovăția ori și-o neagă integral, ba chiar o
transferă asupra altora, exagerându-şi propriile calități și virtuți?
O fi bine când părerea despre sine devine din ce în
ce mai exagerată, când vrei doar să fii lăudat şi aştepţi asta nu numai de la « curtenii
devotaţi »? Se numește cumva asta, “mania grandorii”? Sau pentru că i se pare că nimeni nu-l mai înțelege,
o fi « mania persecuției «?
Poate da, dacă-i sincer convins că este mai presus de
alții.
Poate da, dacă această convingere se transformă în patima de a dispune după bunul plac.
Poate da, dacă atunci când întâmpinând rezistența celor din
jur, devine mai inflexibil, mai încăpățânat, mai.. mai...
Poate da, dacă oamenii încep să-l evite şi rămâne
convins de dreptatea sa și se consideră un neînţeles.
Poate da, dacă vrea ca întotdeauna, în orice acţiune,
să-i aparţină finalul, să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă
inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze infailibilitatea, “dreptăţii personale”.
Atunci da, astfel de
oameni vor determina erori.Impardonabile. Si nu numai de tactică.
